De fiecare dată când cobor din turnul meu de fildeş de pe Electrolizei Street urc în troleibuzul 51. Cu scârbă. Acolo, în troleibuzul 51, diluantul mi se lipeşte de haine, acolo maneaua de pe telefonul negrilor îmi sfârşeşte liniştea, acolo ochii de pe Horea se dau pe spate, acolo se adună tot gunoiul uman şi scoate sunete amare.
Astăzi a fost altfel, plăcut. Dimineaţa la ora 14.00 am urcat în 51, iar aglomeraţia nu mi-a permis să ajung la aparatul de compostare aflat la 30 de oameni distanţă. Nici măcar n-am simţit izul de diluant al celor doi aurolaci de care fără să vreau m-am legat fizic. Scot biletul şi rog în gând un neuron să-mi ofere calea. Nici n-apuc să-mi termin rugăciunea că cel mai mic dintre aurolaci, cu muci sub nas, îmi zâmbeşte inocent şi se oferă să-mi composteze biletul. I-l dau, se deplasează printre lume. Un moş de pe scaun îmi zâmbeşte la rându-i şi-mi face semne disperate: “fraiere, n-ai să mai vezi biletul ăla”. Zâmbesc şi eu. Copilul se întoarce cu biletul compostat. “Mulţumesc frumos”.
Seara mă întorc cu acelaşi 51. La staţia următoare urcă o femeie de cincizecişiceva de ani, cu ceva în mână. Zâmbeşte aiurea din când în când, se leagănă. Scoate din buzunar un fel de “Izvorul minunilor” la juma’ de litru. E clar. O beţivă. Mă doare sufletul. O zăresc apoi cum duce nişte poze la buze. Le priveşte, le sărută. Mă vede curios, apoi le aşează pe scaun, la vedere. Era probabil fiul ei, realizat, de departe.
Ajuns acasă mă uit în oglindă şi nu mă recunosc. N-am mai avut o figură vie de ani de zile. Mă privesc, pun degetul pe obraz, nu dorm, e ora şapte seara. Am un zîmbet subtil pe chip, parcă n-aş mai fi supărat pe viaţă.
Îmi place luxul! Şi-mi plac şi oamenii simpli.
